Prin credinta, poti merge pe apa ca pe uscat

In Evanghelia din Duminica a noua dupa Rusalii, se spune ca dupa ce Mantuitorul a inmultit cele cinci paini si doi pesti in pustiu, “i-a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca de cealalta parte a marii, pe celalalt tarm” (Mt. 14, 22). Raspunsul la intrebarea: de ce Mantuitorul i-a trimis pe ei sa inainteze pe mare, in timp ce El a ramas pe munte sa se roage, il gasim la Evanghelistul Marcu – Apostolii “nu pricepusera minunea cu inmultirea painilor pentru ca inima lor era impietrita” (Marcu VI, 52).

In timp ce vor traversa marea, Apostolii Il vor vedea pe Mantuitorul mergand pe apa ca pe uscat, il vor vedea pe Petru salvat de Hristos de la inec si vor cunoaste potolirea furtunii dupa ce Mantuitorul va urca in corabie. Dupa aceste evenimente ei vor ajunge sa spuna, ceea ce trebuia sa marturiseasca dupa inmultirea painilor in pustie, “Doamne, Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”.

Apostolii cunoscusera si in alte imprejurari dumnezeirea lui Hristos, insa, Duhul Sfant nu se pogorase peste ei si identitatea Sa dumnezeiasca trebuia redescoperita dupa un timp. Ea se pierdea odata cu trecerea timpului. Numai asa ne explicam si de ce Petru se leapada de Hristos in vremea judecarii Acestuia, in conditiile in care a fost partas si la mersul pe apa ca pe uscat.

Asadar, a fost nevoie de aceasta minune speciala pentru ei, ca sa inteleaga inca o data cine era Hristos.

Mantuitorul accepta provocarea

In timp ce ucenicii traversau marea, s-a starnit o furtuna. Amintim ca acest lucru se petrecea noaptea. Din cauza furtunii si a noptii au fost cuprinsi de frica, s-au temut sa nu moara inecati.

Dar Hristos, cunoscand masura incercarii, nu-i lasa singuri decat atat cat trebuie, caci Evanghelia ne spune ca “la a patra straja din noapte” (Mt. 14, 25), El se indreapta spre corabie, mergand pe apa ca pe uscat.

Ucenicii, crezand ca o naluca se indreapta spre ei, au inceput sa strige de frica. Mantuitorul le-a spus: “Indrazniti! Eu sunt, nu va temeti!” (Mt. 14, 27). Iar cand ucenicii L-au recunoscut dupa voce, fara sa-I vada clar fata, Sfantul Petru a zis: “Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin pe apa la Tine!” (Mt. 14, 28), iar Mantuitorul i-a raspuns: “Vino!” (Mt. 14, 29).

Petru a cerut sa-L puna la proba, sa vada daca cel ce a grait este Hristos. Iar Mantuitorul nu-L refuza, accepta verificarea, cercetarea din partea lui Petru, dupa cum va accepta ca dupa Invierea Sa sa fie atins si de Toma. De aici reiese ca Dumnezeu, nu refuza verificarea credintei. Asa ca zicerea “Crede si nu cerceta”, nu este izvorata din Scriptura. Dar atunci cand pornim spre El, trebuie sa avem o credinta tare, una in care indoiala nu mai poate fi prezenta.

Ce se intampla cu Petru?

Atat timp cat Petru L-a avut in fata pe Hristos, putea merge pe apa. In momentul in care si-a luat privirea de la El si s-a uitat la mare, a inceput sa se scufunde. A fost cuprins de indoiala. In clipa in care se scufunda, “Iisus, intinzandu-i grabnic mana, l-a apucat si i-a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” (Mt. 14, 31).

De aici retinem ca atat timp cat suntem intr-o relatie vie cu Hristos, nu putem fi robiti de incercarile din lume, insa, in momentul in care ajungem ca mai mult sa ne infricosam decat sa-L iubim pe Dumnezeu atunci cand suntem incercati, ne scufundam in teama si disperare si nu mai iesim biruitori.

Si noi avem parte de minuni, asa cum au avut si Apostolii. Dar precum Apostolii au uitat de dumnezeirea Sa, asa si noi, orbiti de preocuparile noastre desarte, ajungem sa nu-L mai vedem si nici sa-L simtim. Il uitam. Dar cand vine asupra noastra o suferinta, o incercare, ele ne fac sa ne deschidem ochii si sa cerem asemeni lui Petru ajutorul: “Doamne, scapa-ma!” (Mt. 14, 30).

Din Evanghelia de astazi trebuie sa retinem ca nu ne putem mantui printr-o credinta indoielnica. Ne pierdem asa cum s-ar fi pierdut si Petru in mare. Putina credinta este nesigura si nestatornica. Un om cu o astfel de credinta este usor robit de patimi.

Corabia pe mare – imaginea Bisericii in lume

Sfintii Parinti vad in corabia cu care Apostolii traversau marea, Biserica. Din Evanghelie aflam ca in momentul in care Hristos a urcat in corabie, furtuna s-a oprit. Asta inseamna ca de vom “urca” cu credinta in Biserica, furtuna gandurilor rele se va potoli. Ajunsi in Biserica, temerea, nesiguranta, deznadejdea, vor fi inalturate daca vom avea parte de o credinta tare.

Mai toti avem credinta slaba, dar sa nu uitam ca Petru a mers pe apa atat timp cat nu si-a luat privirea de la Hristos. Iar de vom imputina credinta, sa cerem de indata ajutor si Hristos ne va intinde mana Sa, precum a facut cu Petru, caci Dumnezeu doreste ca tot omul sa se mantuiasca.

Adrian Cocosila

Lumina de la Ierusalim

Sfanta Lumina de la Ierusalim

In Sambata Mare, la ora 7:00 dimineata, se pecetluieste Sfantul Mormant. Se controleaza sa nu fie inauntru nimic care sa se aprinda, se pregatesc doua panglici mari, se asaza pe usa capelei Sfantului Mormant si se pecetluiesc cu ceara. Dimineata se deschid portile pentru intrare, iar lumea vine insetata. Ulitele sunt stramte, dar se aduna mii de oameni din toate colturile globului pamantesc – calugari, credinciosi simpli, ambasadori. Cea mai mica portiune e intesata de oameni. Fiecare credincios poarta in mana un manunchi de 33 de lumanari, dupa numarul anilor Mantuitorului, altii au doar una sau trei. Desigur, toate sunt stinse. Patriarhul vine in procesiune la biserica, unde este imbracat.

Cand soseste vremea randuita de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, insotit de ierarhi si de seful politiei statului Israel, strabate drumul dintre altarul bisericii mari si capela. Ajuns acolo, el este dezbracat de podoabele arhieresti si lasat in stihar, e controlat de seful politiei si unii cetateni musulmani, care iau si ei parte, toti foarte cuviinciosi. Trebuie spus ca in ziua de azi e mai multa libertate, o alta maniera de a trata oamenii, dar in vremea veche, conducerea musulmana era mult mai aspra la adresa crestinilor, asa incat controlul a fost intotdeauna deosebit de sever, mai ales ca e vorba de o taina unica in lume, de o minune permanenta. Deci nu poate fi sub nici o forma vorba de vreo incercare de inselare, fereasca Dumnezeu! Nu e cu putinta, pentru ca se controleaza atat capela, cat si patriarhul.

Apoi patriarhul intra in Sfantul Mormant, iar doi insotitori, arhierei sau arhimandriti, raman in Capela ingerului. Acolo se roaga si asteapta acest mare dar, aceasta mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeiesti. Ca sa se descopere, iubitilor, ca mormantul nu e locul de veci, nu e doar loc al mortii, ca nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viata. Este o cantare a Bisericii de o adancime si o maretie unica: “Doamne, in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins, cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant”. Si de cand mormantul Domnului a ramas gol, de atunci acesta nu mai este locasul de veci, cum spunem de obicei, pentru ca mormintele noastre poarta trupuri ale celor botezati, trupuri care poarta pecetea mortii si invierii lui Hristos, cum spune Apostolul: “Cati in Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat; ne-am ingropat cu Hristos intru moarte, ca sa si inviem cu El. Deci si voi asa, morti sa fiti pacatului si vii intru Hristos Iisus, Domnul nostru”. Daca ajungi ca inca de aici sa mori fata de pacat, atunci deja pregusti arvuna invierii.
Urmeaza momentul suprem; toata lumea e intr-o incordare si intr-o asteptare unica, divina. Am inaintat de la altarulbisericii pana in pragul ei, la cativa metri de usa capelei Sfantului Mormant in acea stare de har, de rugaciune: “Doamne, m-ai invrednicit sa ajung aici”. Deodata, din intuneric au tasnit sageti de lumina, ca niste fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Si deodata, un glob de lumina a tasnit dinauntrul capelei si a fugit catre Biserica Golgotei. Cand am privit atunci spre Biserica Golgotei, am vazut o femeie cu cele 33 de lumanari aprinse.

Acolo a mers acea lumina. Iata ce marturiseste acea femeie: e romanca, se numeste Ioana Elena Corneanu si e din Bucuresti. Era sosita din septembrie ’92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfantul Mormant sambata dimineata, pe 17 aprilie ’93. La ora 7:00, era o multime de oameni. Portile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea marturiseste: “inghesuita si miscata de valul lumii, imi plangea inima. Parca ma vedeam parasita de Dumnezeu – Doamne, m-ai lepadat de la fata ta! Luata de multime, trec pe langa Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfantului Mormant. Apoi, o putere m-a miscat inainte si deodata am ajuns la piciorul scarii care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin multime si am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Ma tineam cum puteam.

Patriarhul a intrat in Sfantul Mormant. Ma rugam cu lacrimi. Deodata, apar fulgere de lumina si scantei, ca margelele, ca globuletele. Intr-o mana aveam manunchiul de 33 de lumanari, in cealalta cinci lumanari, intinse ca in rugaciune spre lumina. Inchid o clipa ochii, ca fulgerata, iar cand ii deschid, vad manunchiul de 33 de lumanari aprins. Se aprind si celelalte cinci, si lumea aprinde de la mine. Fata imi e scaldata in lacrimi”. Iata marturia unui suflet prezent acolo, o romanca de-a noastra. Am aflat mai deunazi ca mai e inca o persoana, Ecaterina Ardeleanu, o pictorita, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Si mai traieste in Bucuresti inca o persoana sarmana, necajita mult. Am trimis dupa ea sa vina astazi, sa va aduca marturie directa, dar cel care a mers n-a mai gasit-o; a plecat. Ce vreau eu sa va spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit si barbati lumina, nu stiu, dar deocamdata stiu doar de femei ca au primit lumina sfanta. Lumina divina, iubitilor, e lumina invierii. Cine a fost vestitorul cel dintai al invierii? O femeie, Maria Magdalena; sau, inainte de ea, Maica Domnului, asa cum marturiseste Sfanta Traditie. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosite, ele au fost deci primele primitoare si vestitoare ale luminii invierii.

Patriarhul aprinde lumanarile lui mari din aceasta lumina. De asemenea, pune din ea in doua candele si una este dusa la altarul bisericii mari iar cealalta este pentru celelalte biserici crestine, ca sa se impartaseasca toti din ea – la armeni, la catolici… Atunci, patriarhul iese din capela, sau deschide uneori cele doua firide, si aprinde lumanarile multimii care se inghesuie sa primeasca lumina din lumina. Aceasta lumina cel putin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea si nu se mistuia. Vom incerca sa talcuim de ce pe urma isi schimba chipul: nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face sa se schimbe. La inceput ea nu arde, asa incat unii isi dadeau cu ea pe fata, altii treceau cu mana prin ea. Chiar la sfesnicul pe care il aveam eu multi veneau si puneau mana in flacara. Insa dupa cateva minute, cand ea se uneste cu firea noastra – noi toti avem harul lui Dumnezeu in noi, dar de multe ori ne departam de el prin pacatele noastre, si firea noastra parca nu mai arata intotdeauna ca purtam har – datorita contactului cu lumea de aici, incepe sa capete si chipul lumii acesteia. E o unire intre cer si pamant, intre lumina divina si lumina noastra.

Asadar, pana in ziua de astazi se petrece taina aceasta pe care am vazut-o cu ochii mei, ca peste doua zile, cand mergeam prin bazar, sa aud in spatele meu o femeie. Am intors ochii inapoi si am salutat-o, am tresarit, cu mare durere in inima mea ca n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la camin si am aflat ca o cunosteau maicile. Am staruit: “Va rog, va rog s-o chemati sa stau de vorba cu ea”. Si de Izvorul Tamaduirii a venit la biserica, am stat de vorba cu ea si mi-a facut marturisirea pe care eu v-am impartasit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfanta noastra credinta ortodoxa, pentru ca, asacum vedeti, aici se aprinde sfanta lumina – la ortodocsi. Si din ea se impartasesc toti.

Atunci cand, pe la anul 1300 si ceva, niste armeni au vrut sa primeasca ei lumina, patriarhul ortodox s-a indepartat si asezat langa un stalp, care este pana in ziua de azi, ca marturie. Au asteptati toti, cu focul inimii, sa vina focul divin. in cele din urma, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfanta Ortodoxie, fratilor, ca e dreapta marturisire. Ortodoxia crede cu atata putere si in crucea Mantuitorului, dar si in inviere. Niciodata Ortodoxia n-a despartit crucea de inviere. In Apus s-a pus prea mult accent pe crucea si pe patimile Mantuitorului, de aceea in operele unor pictori mari Mantuitorul este infatisat in suferinta lui atat de contorsionat, atat de chinuit – suferinta infatisata pana la ultima ei limita. Dar pentru noi aceasta suferinta a Mantuitorului reprezinta iubirea Lui pentru noi, iar in iubire e viata. Prin urmare, nu poate fi despartita crucea de inviere, Vinerea Mare de Duminica Pastelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastra credinta, pentru marturisirea sfintei invieri cu atata foc, lumina divina e un dar facut Ortodoxiei.

Aceasta sa ne dea o data mai mult bucuria si nadejdea si incredintarea ca sfanta noastra marturisire ortodoxa e dreapta credinta, pe care s-o cunoastem, s-o iubim si sa fie marturie de dragoste a credintei pentru toti fratii nostri, de orice credinta ar fi ei! Am auzit ca fratii nostri neoprotestanti au de gand ca in Saptamana Patimilor sa contracareze marturisirea noastra. Noi n-avem dreptul sa judecam pe nimeni, Dumnezeu e judecatorul nostru, dar ne rugam sa creasca toti in dreapta credinta, in Ortodoxie, unde se afla, caci noi stim si credem si marturisim ca Ortodoxia e dreapta credinta, deplinatate a credintei si nestirbire a credintei. Ea nu a adaugat si nu a stirbit nimic, ci a marturisit tot asa cum i-a incredintat Mantuitorul, prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti. De aceea, nimic nu-i lipseste Ortodoxiei, decat sa fie cunoscuta, iubita si traita in aceasta taina a unitatii Crucii si invierii Mantuitorului. De aceea la ortodocsi crucea are niste raze care pleaca de la imbinarea celor doua linii – una care uneste cerul cu pamantul si alta care imbratiseaza lumea. Acele raze reprezinta taina luminii divine care tasneste din crucea, din mormantul Mantuitorului. in aceasta unitate sfanta a Crucii si a invierii, asa cum spunea Sfantul Serafim, “de-acuma Hristos a inviat si viata noua ne-a daruit si marturia sfintei Sale lumini”, a luminii neinserate pentru care Biserica Ortodoxa spune: “O, Pastele cele mari si preasfintite, Hristoase! O, intelepciunea si cuvantul si puterea lui Dumnezeu, da-ne noua sa ne impartasim pururea de lumina Ta, si mai adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei Tale! Amin.”

De cand este cunoscuta minunea sfintei lumini pascale ?

Avem marturii inca din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbeste pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din aceasta lumina sfanta. De asemenea, istorici ca Nichifor Theotochie si altii marturisesc despre ea. Nu s-a facut zgomot – aceasta a fost intotdeauna taina sfintei Ortodoxii – dar ea e marturia biruirii mortii. De aceea, din mormant rasare lumina. Aceasta e semnificatia cea mai adanca, si anume ca moartea e biruita. Observati, din cele sapte cuvinte ale Mantuitorului pe cruce, sase sunt din spontaneitatea Lui iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:

1 – Se roaga pentru rastignitori: “Iarta-i, ca nu stiu ce fac”;
2 – Incredinteaza pe ucenic Maicii Domnului si pe Maica Domnului ucenicului: “Femeie, iata fiul tau!” si “Iata mama ta!”;
3 – Fagaduieste talharului pocait: “Astazi vei fi cu mine in rai”;
4 – “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?”
5 – “Mi-e sete”;
6 – “Savarsitu-s-a”, adica a implinit chemarea, misiunea;
7 – “Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu”.

Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?” De unde e luat cuvantul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mantuitorul de-acolo? Intai, ce inseamna moartea: despartirea de bunastare, parasirea lui Dumnezeu, despartirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despartit vreodata Fiul lui Dumnezeu de Tatal? Se putea desparti? Nu se putea! Pe de alta parte, putea fi moartea in Hristos, in Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atat ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu – Dumnezeu e numai “da”, nu e si “nu”, pentru ca moartea inseamna negatie -dar si ca om. Moartea e plata pacatului; era in Hristos pacat? Nu era! Si atunci, daca e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu si ca unul fara de pacat. Ea e rodul omului. Dar daca nu lua Mantuitorul moartea s-ar fi mantuit omul? Nu s-ar fi mantuit. Atunci, El Se uneste cu strigatul omului: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?”, asuma moartea omului si o invinge. Acest cuvant e luat din strigatul omenirii suferinde; se uneste umanitatea suferinda, osandita mortii din pricina “celui strain”, cum ii spune Mantuitorul: “Oile Mele asculta glasul Meu; dupa cel strain nu merg”. Care e strainul de care vorbeste Mantuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat samanta mortii in Iunie. De aceea din mormant rasare lumina, pentru ca mormantul n-are ce cauta in lume. Prin Hristos, in cele din urma toate mormintele vor ramane goale. Ele nu sunt locase de veci; nu exista locas de veci al mortii. Din mormant a rasarit Hristos Cel inviat si lumina invierii. Acesta este intelesul teologic de negrait.

Parintele Constantin Galeriu

Mortul pururea viu

In Vinerea din Saptamana Patimilor, facem pomenirea mortii si ingroparii Mantuitorului.

Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce. Insa, moartea Sa nu este drum spre stricaciune, caci ea cuprinde in sine inceputul invierii. Nu avem momente succesive, moarte si apoi inviere, ci avem parte de simultaneitatea prezentei lui Dumnezeu. Nu intamplator, Prohodul Domnului incepe prin cuvintele: “In mormant, Viata, pus ai fost, Hristoase!”. Pentru ca El este Viata, piatra nu mai ramane peste mormantul Sau, semn ca el este gol.

In Vinerea Mare, la Vecernia savarsita dimineata, se scoate Sfantul Epitaf in mijlocul bisericii. Credinciosii vin si se inchina si saruta Epitaful. Apoi trec pe sub masa pe care este pus Epitaful, gest care simbolizeaza ca moartea noastra va fi doar o trecere. Paradoxal, venim sa praznuim moartea si ingroparea Domnului si prin aceasta ne impartasim de viata.

In seara acestei zile, cu Sfantul Epitaf se inconjoara biserica. Prin acest act Il conducem tainic pe Hristos la mormant si Il ingropam. Sfantul Epitaf este pus pe Sfanta Masa, care simbolizeaza si mormantul Lui, si ramane aici pana la Inaltarea Sa. Amintim ca Epitaful este o panza pe care se afla zugravita icoana inmormantarii Domnului si simbolizeaza trupul mort al Domnului. Dar pe Sfanta Masa este prezenta si Euharistia. Deci nu avem doar un trup mort, ci si unul deplin indumnezeit.

Chiar daca Vinerea Mare este o zi in care nu se savarseste Sfanta Liturghie, preotul poate impartasi si in aceasta zi, daca sunt cazuri speciale. Si poate face acest lucru in virtutea faptului ca Hristos nu a fost niciodata doar mort. Femeile mironosite nu-L gasesc, in momentul in care vin la mormantul Sau, pentru ca Il cautau ca fiind asemeni unui om mort.

Sfantul Proclu, patriarhul Constantinopolului, spune ca in aceasta zi “moartea a primit pe mortul pururea viu”. Deci Hristos nu a fost pus in mormant ca sa stea acolo ca un mort. Daca la cateva ore dupa moartea Sa, in momentul in care este strapuns in coasta, din El va curge sange cald si apa calda, e un motiv de a vorbi de “mortul pururea viu”. Acesta este temeiul pentru care Biserica foloseste caldura la Sfanta Impartasanie.

Fara indoiala, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar el este datator de viata. Asa se face ca de pe Cruce El se pogoara intru cele mai de jos ale adancului si li se arata protoparintilor Adam si Eva, pe care-i ridica impreuna cu cei asemenea incatusati.

Tinand sema ca Hristos a murit iubind, trebuie sa stim ca unirea cu El se face atunci cand raspundem cu iubire la iubirea Lui.

Ce face Iubirea rastignita? Zdrobeste moartea, o preface in trecere spre cele vesnice si ne daruieste puterea de a striga cu mare glas: “Unde este, moarte, biruinta ta?”

Spalarea picioarelor in Joia Mare

In Sfanta si Marea Joi din Saptamana Patimilor, exista obiceiul ca in unele manastiri, staretul sa spele picioarele a doisprezece din vietuitorii manastirii pe care o conduce. Acest ritual se face in amintirea spalarii picioarelor Apostolilor de catre Hristos, inainte de Cina cea de Taina. Randuiala cere ca cel mai mare sa spele picioarele celor mai mici, asa cum a facut Mantuitorul. Aceasta randuiala desi este prezenta in cartile de slujba, nu este obligatorie.

Potrivit randuielii, dupa spalarea picioarelor, staretul rosteste aceasta rugaciune: “Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce, dupa multa mila Ta, Te-ai smerit pe Tine insuti luand chip de rob; Care in vremea patimilor Ta le celor mantuitoare si facatoare de viata, de bunavoie ai voit a cina cu Sfintii Tai Ucenici si Apostoli, si dupa aceea Te-ai incins cu fota si ai spalat picioarele lor, dandu-le lor chip de smerenie si de dragoste u nul catre altul, si ai zis: Precum am facut Eu voua, asa si voi sa faceti unul altuia, insuti si acum Stapane, vino in mijlocul nevrednicilor robi lor Tai, care urmam pildei Tale si spala toata intinaciunea si necuratia sufletelor noastre ; ca spaland praful ce s-a lipit de noi prin pacate si stergandu-ne unul pe altul cu stergarul dragostei, sa putem placea Tie in toate zilele vietii noastre si sa aflam mila inaintea Ta”.

Ritualul spalarii picioarelor este o invitatie la smerenie si un indemn de a lua aminte ca nu suntem unii mai mari decat altii.

In Israel, ceremonia spalarii picioarelor, se oficiaza pe un podium ridicat in curtea Sfantului Mormant. Acolo, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, patriarhul spala picioarele a doisprezece episcopi. Interesant este ca in jurnalul lui Necolae Ses, un pelerin in Tara Sfanta in anul 1870, se mentioneaza ca la Ierusalim, tuturor pelerinilor le erau spalate picioarele de catre monahi. Cei care participau la acest ritual, primeau un fel de “certificat de inchinator la Locurile Sfinte”.

Spalarea picioarelor in Sfanta Scriptura

Sfantul Ioan Evanghelistul ne marturiseste ca Hristos, ridicandu-se de la masa, S-a incins cu un stergar (In 13, 4) si a spalat picioarele ucenicilor. Cand ajunge la Simon Petru, acesta se impotriveste: “Nu-mi vei spala picioarele in veac”. Hristos ii raspunde: “Daca nu te voi spala, nu ai parte de Mine” (13,8). In urma acestor cuvinte Petru exclama: “Doamne, spala-mi nu numai picioarele, ci si mainile si capul”, la care Mantuitorul spune: “Cel ce a facut baie n-are nevoie sa-i fie spalate decat picioarele, caci este curat tot. Si voi sunteti curati, insa nu toti” In (13,10)

Sfantul Chiril al Alexandriei sustine ca spalarea a avut si un caracter purificator. Era necesar ca Apostolii sa fie curati spre a primi Trupul si Sangele Sau, la Cina cea de Taina. Aceasta spalare ar confirma ipoteza unui botez anticipat, prin care Hristos i-a curatat pe ucenici de pacate.

Prin gestul spalarii picioarelor, Mantuitorul le descopera Apostolilor smerenia, dar prin acest act Hristos a urmarit sa trezeasca in Iuda intoarcerea la El si sa renunte la hotararea de a-si vinde Invatatorul.

Spalarea picioarelor – indemn la slujire

Omul in Hristos nu poate fi decat slujitor. Mantuitorul spaland picioarele ucenicilor Sai, a zis: “Pilda am dat voua; precum v-am facut eu voua, sa faceti si voi” (Ioan 13, 15). Omul prin pacat a cazut din slujire in contraslujire. Spalarea picioarelor este o interventie tamaduitoare. Ea ii descopera omului slujirea prin care poate scapa de mandrie si astfel, poate incepe sa slujeasca corect.

Slujirea, dupa modelul secular al timpului, implica un model de relatie umana bazata pe conditia de superior-inferior. Mantuitorul schimba radical aceasta relatie. Slujirea devine acum privilegiu, nu povara sau corvoada, privilegiul de a te darui altora pana la jertfa.

Iuda a fost predestinat sa-L vanda pe Hristos?

‘

Iuda apare in mintea unor oameni ca o persoana care a contribuit la mantuirea neamului omenesc. Aceste persoane afirma ca daca nu ar fi fost Iuda, nu ar fi fost nici rastignirea lui Hristos si astfel, firea omeneasca ar fi ramas si astazi in moarte. Mare ratacire.

Daca Mantuitorul ar fi avut nevoie de pierzania lui Iuda ca sa mantuiasca omenirea, apoi nu El, ci Iuda ar fi fost cu adevarat jertfa izbavitoare.

Iuda nu este o persoana predestinata de Dumnezeu ca sa-L vanda pe Hristos. Este adevarat ca tradarea lui Hristos a fost prezisa in Vechiul Testament, dar prorocia nu a fost un lucru care cerea implinirea. Este de ajuns sa ne amintim de faptul ca Dumnezeu vesteste ca va distruge cetatea Ninive, insa pentru pocainta ninivitenilor, El renunta sa implineasca aceasta profetie.

Pe de alta parte, sa nu uitam ca prinderea Mantuitorului fusese hotarata de sinderiu inainte ca Iuda sa-L vanda pe Hristos. In acest caz, Iuda nu face decat sa grabeasca arestarea Domnului, care se putea face si fara el.

Tradarea nu este necesara mantuirii. Asa ca nu este important sa ne intrebam: daca nu ar fi fost Iuda, atunci cine i-ar fi luat locul?

In cantarile din Saptamana Patimilor se spune ca “Iuda nu a voit sa inteleaga”. Din aceste cuvinte reiese ca ceea ce avea sa faca Iuda nu era conform cu voia dumnezeiasca si ca Iuda avea in sine posibilitatea indreptarii.

Iuda Il vinde pe Hristos nu doar din cauza pierderii credintei, ci si pentru iubirea de arginti. Primeste de la sinderiu suma de treizeci de arginti, pentru ca sinedriul credea ca prin acest act implineste porunca lui Moise, care spunea ca cel care va ucide fara voie un sclav apartinand unui iudeu, sa-si rascumpere greseala achitand stapanului pagubit prin fapta sa treizeci de arginti (Exod XXI, 32).

Vinderea lui Hristos are loc miercuri spre seara, cand Iuda paraseste casa lui Simon Leprosul, in care se afla Mantuitorul cu ceilalti ucenici si vine in casa arhiereului Caiafa spunand: “Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua? Iar ei i-au dat treizeci de arginti. Si de atunci (Iuda) cauta prilej sa-L predea” (Matei XXVI, 15-16).

Mantuitorul stia cine il va vinde. Acest lucru reiese din cuvintele Evanghelistului Matei: “Adevar graiesc voua: Unul din voi Ma va vinde” (Matei 26, 20-21). Nu-i spune numele, ca prin aceasta tainuire sa-i ofere un nou prilej de pocainta. Hristos alege sa-i infricoseze pe toti, ca sa-l mantuiasa pe Iuda: “Iar ei intristandu-se foarte, au inceput a-L intreba fiecare: Nu cumva sunt eu, Doamne? Iar El raspunzand a zis: Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela va sa Ma vanda. Ci Fiul Omului va merge, precum este scris pentru EI, dar vai aceluia prin care Fiul Omului se vinde. Atunci Iuda, cel ce L-a vandut pe El, a intrebat: Nu cumva sunt eu, Invatatorule? Zis-a lui: Tu ai zis!” (Matei XXVI, 20-25; Marcu XIV, 17-21).

Faptul ca El stia, nu inseamna ca Iuda era predestinat sa-L vanda. El vesteste aceste lucruri pentru a-l indrepta pe Iuda. Dar pentru ca acesta ramane nesimtitor la dragostea Sa, Mantuitorul va incerca sa-l indrepte prin frica, caci spune: “Cu adevarat Fiul Omului va pieri dupa cum este scris, dar vai celui prin care se face acest lucru. Mai bine era sa nu se fi nascut”. Si pentru ca si in urma acestor cuvinte Iuda ramane impietrit, ii spune: „Ceea ce ai sa faci, fa mai degraba” (Ioan XIII, 21). Prin aceste cuvinte Hristos nu-i ofera lui Iuda o binecuvantare, ci o dezlegare, dupa cum spune Parintele Rafael Noica. Daca Domnul nu ar fi dat dezlegarea, Iuda nu ar fi putut face nimic. Tot ce se petrece in aceasta lume este cu ingaduinta lui Dumnezeu.

In concluzie, putem afirma fara retineri ca Iuda nu L-a vandut pe Domnul ca sa implineasca Scriptura, ci din cauza rautatii lui. Nu vanzarea lui Iuda ne-a adus mantuirea, ci intelepciunea lui Hristos, care s-a slujit de rautatile altora pentru folosul nostru. Iar ca sa nu ramana in noi credinta ca Iuda a lucrat pentru mantuirea noastra, voi reda cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: “Daca nu L-ar fi vandut Iuda, nu L-ar fi vandut oare, un altul? Departe de noi un astfel de gand. Atotinteleptul Dumnezeu stia cum sa ne mantuiasca daca s-ar fi intamplat sa nu fie nici un vanzator. Intelepciunea Lui e fara margini si mai presus de mintea omeneasca. Tocmai de aceea Hristos il vaita pe Iuda, ca sa nu socotesti ca el a slujit la mantuirea noastra”.

Saptamana Patimilor – Martea Mare

Mareste imaginea.

In Martea Mare din Saptamana Patimilor Domnului, Sfintii Parinti au randuit sa se citeasca Pilda celor zece fecioare. Aceasta pilda ne prezinta zece fecioare, cinci “intelepte” si cinci “neintelepte”, care se pregatesc pentru nunta. In Noul Testament, intalnirea cu Hristos este asemanata unei nunti. Hristos se numeste pe sine “mire”, iar Apostolii poarta numele de “prietenii mirelui”. Mireasa lui Hristos este Biserica.

In aceasta pilda, Imparatia cerurilor este asemanata cu zece fecioare, care luandu-si candelele, au iesit in intampinarea mirelui. Mentionam ca la evrei exista obiceiul ca la casatorie, mirele sa mearga in casa miresei, unde era asteptat de ea si de prietenele ei. De aici se pleca spre casa mirelui, iar acolo se organiza ospatul de nunta.

Astfel, prin cuvintele “fecioarele au iesit in intampinarea mirelui”, nu trebuie sa intelegem ca fecioarele au iesit pe strada, ci doar din incaperea unde se aflau, in mod firesc alaturi de mireasa, asteptandu-l pe mire.

Mirele intarzie, iar fecioarele adorm. La miezul noptii, se vesteste sosirea lui. Fecioarele se trezesc sa-l intampine. Untdelemnul din candelele celor nebune este pe sfarsite. Fecioarele “neintelepte” (nebune) vor cere celor intelepte sa le imprumute dintr-al lor. Acestea nu vor, pe motiv ca si candelele lor se pot stinge prin acest imprumut. Astfel, fecioarele nebune merg sa cumpere untdelemn. In timp ce ele lipsesc, soseste mirele. Acesta intra la nunta impreuna cu fecioarele “care erau gata de nunta” si usa se inchide. Vor ajunge si fecioarele nebune, dar vor gasi usa inchisa. Vor striga: “Doamne, Doamne, deschide-ne noua”. Mirele le raspunde: “Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi”. Pilda se incheie cu aceste cuvinte: “Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului”.

Hristos a dorit ca prin aceasta pilda sa ne descopere importanta pregatirii in vederea judecatii de apoi. Candelele aprinse simbolizeaza faptele bune, care trebuie sa arda pana la sfarsitul lumii, adica pana la sfarsitul fiecaruia sau pana la Parusie. Flacara este alimentata de untdelemn. Prin untdelemn, intelegem credinta. Ea nu se poate imprumuta altora, fiind un dar strict personal. Sfantul Serafim de Sarov sustine ca lampile goale simbolizeaza absenta darurilor Sfantului Duh din inima lor. Lumina lor s-a stins din cauza lipsei unei credinte puternice, care sa se manifeste prin fapte bune. Fecioarele nebune, fara sa fi facut un rau aproapelui, au pacatuit pentru ca nu s-au ingrijit de lumina din suflete.

Nu exista osanda mai grea decat aceea de a-I ramane necunoscut lui Hristos.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca somnul reprezinta moartea, iar strigarea de la miezul noptii, “Iata, mirele vine”, reprezinta trambita arhanghelului (I Tesaloniceni 4, 16) prin care suntem chemati la judecata.

Pilda celor zece fecioare este un indemn la o neincetata priveghere: “De aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi Fiul Omului va veni”.

Deniile din Saptamana Patimilor

Deniile se savarsesc incepand cu seara Floriilor, pana in Vinerea Mare, cand se canta Prohodul Domnului. Cuvantul “denie” vine de la slavonescul “vdenie” si inseamna priveghere sau slujba nocturna. In Transilvania, intalnim cuvantul “straste” pentru denii. Acest termen are semnificatia de “patima”. Expresia “a merge in strasti” insemna “a merge la denii”.

Deniile se savarsesc numai in doua saptamani din timpul unui an bisericesc si anume: in saptamana a cincea si a saptea din Postul Sfintelor Pasti. S-a pastrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Saptamana Patimilor, pentru ca ele se savarsesc seara, potrivit troparului: Iata, Mirele vine in miezul noptii…”.

Luni, marti si miercuri se oficiaza Liturghia darurilor mai inainte sfintite. In Joia Mare se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile Cel Mare unita cu Vecernia. Joia Patimilor este ziua in care, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie, se mai scoate inca un agnet, care se sfinteste odata cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat. Sunt asezate pe acelasi disc si impreuna sunt aduse pe Sfanta Masa la Vohodul mare. Al doilea Agnet va fi pastrat pana in Martea Luminata cand va fi uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce a fost sfaramat, va fi pus intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Din acest Agnet, preotul va impartasi in cursul intregului an, pe cei care din motive bine intemeiate nu pot ajunge la biserica. Tot din acest Agnet sunt impartasiti si pruncii nou botezati.

Semnificatia Deniilor din Saptamana Patimilor(Foarte frumos si important!!!)

Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri, Biserica ne aduce aminte de Patriarhul Iosif care a fost vandut de fratii sai in Egipt. El este o preinchipuire a lui Hristos, vandut de Iuda.

Tot in timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.

Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta relizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.

In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. Miercuri este ziua in care Iuda L-a vandut pe Hristos fariserilor, pe treizeci de arginti.

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.

Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii si scoaterea solemna a Sfintei Cruci in naosul bisericii. Exista obiceiul ca atunci cand preotul citeste din Sfintele Evanghelii, credinciosii sa aprinda lumanari si sa se aseze in genunchi.

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul.

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea Sa, pentru a ridica din stricaciune pe cei din veac adormiti.

Sambata seara, incepe slujba Invierii. Ajunsi in ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere:

“In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.

Floriile-Intrarea Domnului in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii.
Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moartea, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine.
Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noapte de Pasti: “Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim”.

Floriile si manzul asinei

In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta.

Aceasta interpretare este dreapta, pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.

Floriile si ramurile de salcie

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor ramuri de salcie binecuvantate(sau matisor). Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii prin invierea lui Lazar si prevestesc biruinta asupra mortii prin Invierea lui Hristos.

In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.

Pentru cititorii bloggului

Imi pare foarte rau ca nu am mai postat nimic pe blogg de o luna. Incepand de azi imi reiau activitatea. Motivul pentru care n-am fost activ este ca am avut foarte mult de invatat si multe concursuri la care a trebuit sa particip.Inca odata vreau sa-mi cer scuze.

Hristos are chip si nu unul urat

Prima duminica din Postul Sfintelor Pasti (21 februarie 2010) este numita Duminica Ortodoxiei. In aceasta zi, sarbatorim in mod special faptul ca Fiul lui Dumnezeu are chip omenesc.

Noi nu stim cum a fost Fiul lui Dumnezeu inainte de intrupare, caci nu cunoastem cum este Dumnezeirea in sine, insa, pentru ca S-a intrupat, putem afirma ca Dumnezeirea Fiului nu mai este o realitate despartita de trupul si de fata omeneasca.

Faptul ca Scriptura nu ne ofera detalii asupra infatisarii lui Hristos, i-a facut pe unii sa se aventureze la o sumedenie de speculatii cu privire la chipul istoric al Mantuitorului. Au fost si teologi care, ramanand la o intelegere literala a cuvintelor: “nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El si nicio infatisare ca sa ne fie drag” (Isaia 53, 2), verset care are in vedere patimile Mantuitorului, au afirmat ca Hristos a avut o fata neatragatoare. Daca acestia s-ar fi oprit doar la cuvintele psalmistului David: “Impodobit esti cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor” (Ps. 44,2), ar fi inteles ca El avea o frumusete neobisnuita.

Dar un zugrav adevarat nu-L va reprezenta niciodata pe Hristos asemeni chipurilor din arta profana. Si asta pentru ca El nu a fost un simplu om, un om cazut in pacat. Chipul din orice icoana este chipul celui indumnezeit. Trupul stricacios nu poate fi icoana sfantului. Sfantul Apostol Pavel le descopera celor din Corint acest lucru prin cuvintele: “Carnea si sangele nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu, nici stricaciunea nu mosteneste nestricaciunea” (I Cor. XV, 50).

Marturisesc ca au fost cazuri cand mi-a fost greu sa accept o reprezentare ca fiind o icoana si asta pentru ca imaginea din ea ducea mai degraba catre portret sau fotografie, si nu catre chipul omului transfigurat. Sfintii erau plini de viata trupeasca, mai bine zis musculosi. Nu e cazul sa amintesc ca o icoana care nu respecta canoanele, nu trebuie sfintita. Daca acceptam acest lucru, ajungem sa avem erezii si in imagini. Sa nu uitam: icoana nu este copia fidela a unor realitati din lumea aceasta.

Daca avem parte de chipuri urate in biserica, e dovada faptului ca avem parte de zugravi improvizati, de persoane care nu participa la viata lumii schimbate. Nu Hristos este urat, nici sfintii uniti cu el, ci cei care ii reprezinta sunt lipsiti de viata in El. Dar asa se intampla atunci cand pictorul se supune pacatului si nu vointei lui Dumnezeu, ajunge sa-L reprezinte pe Hristos asa cum pofteste si nu asa cum este vestit de Biserica.

Poate se va intelege intr-o zi ca dupa cum preotul nu poate modifica textele liturgice, tot astfel nici iconograful nu poate schimba chipul Mantuitorului stabilit de Biserica.